…ies din parcarea hotelului, mă urc în OZN ul lui Joe și mergem la Chitila.
Pentru cine nu știe, Chitila ăsta e cumva la dreapta după ce pici de pe planetă. După ce ai picat de pe planetă, faci dreapta și rămâi în cădere liberă până ajungi unde tre’ să ajungi. Te dai jos din mașină, iei vesta pe tine, chestie care te face să arăți ca un măturător și pășești grațios printre bălți și mormane de căcat spre edificiul care va să fie.
Intrăm noi la miezul situației unde ne bucurăm de toate binefacerile unui șantier în curs, am măsurat o baltă înghețată și am jucat lapte gros cu doi pinguini și un urs polar, intrăm în camera tehnică și descoperim întunericul cel mai întuneric. Cumva mi-am mâncat morcovii când am fost mic și văd oleacă pe întuneric dar Joe era într-a treia și mă tamponează din spate.
Aprindem noi lanternele de la telefoane și ne minunăm de realizare. Era ca și cum ai încerca să bagi un căcat de 15 kile într-o pungă de 10. Ceva de gen, poate un pic mai constipată treaba. Zice Joe ceva de întunericul care suge lumina, are dreptatea lui
Un nene ne privește de pe culoarul slab luminat, avem probabil mutre de traficanți de baterii de telefon, chirăind pe limba noastră tot felul de parametri tehnici. Concluzie: e prea mică.
Joe îmi bagă lumina lanternei în ochi și zâmbește lasciv. Dubios.
Ieșim, ne interceptează tipul de pe culoar, ce vrem și cine suntem. Și de ce. Ia poziție angulară la 90 de grade, cumva e mișto să fii clientul. Ne lămurește cum stă treaba cu punga noastră de 10 kile, ne băgăm înapoi de data asta înarmați cu o ruletă. Același rezultat: e mică.
Acuma ziceți ce vreți voi da’ e nasol să afli că e mică atunci când ar trebui să fie mare.
Sun șefu’ direct, mă apuc de miorlăit, acompaniat de Joe.
Rezoluția: e mică dar trebuie să ajungă.
Concluzie: mărimea nu contează.